Travel Diary: Peste munţi şi prin pădure..

       Aventură. - Ce cuvânt cu greutate! De când mă ştiu, mi-am tot dorit să fac ceva. Ceva atât de nebun încât să "am ce povesti la bătrâneţe", cum e vorba aceea. Mereu mi-am dorit să plec într-o aventură de neuitat, dar ca să fac asta am avut nevoie de iubitul meu, de doi prieteni buni, de YMI şi de puţin curaj. Dacă aş fi plecat singură şi ar fi trebuit să povestesc ce am păţit, nu m-ar fi crezut prea multă lume sau ar fi spus că exagerez, dar am avut "martori" :D
 

   Aşa că am vorbit cu doi prieteni de-ai noştri, dispuşi să se aventureze împreună cu noi şi am plecat. Pur şi simplu. Povestea începe sâmbătă, pe la 6 dimineaţa am plecat spre Buşteni extrem de determinaţi să facem un traseu şi să ne distrăm puţin. Pe la 8:30 am ajuns în Buşteni, la Casa Frasin, o casă veche, de prin 1905 (dacă nu bat eu câmpii), dar recondiţionată, deci aveam căldură, apă caldă şi pot spune că mirosea totul a curat. Am fost mulţumiţi, deşi televizoarele nu funcţionau, deoarece nu primeau curent. Era o problema la prize, dar oricum nu am stat noi de televizor, deci asta nu ne-a afectat. Omul care ne-a primit a fost extrem de deschis şi de vesel.



    Am adus bagajele de la maşină, ne-am schimbat, ne-am pregătit şi pe la 10:18 am plecat să căutăm un traseu. Şi am ales traseul montan.. Jepii Mici.




    Am ales traseul acesta fără să ştim exact ce ne aşteaptă. Acolo scria că durează aproximativ 3-4 ore, dar ceea ce nu ştiam noi este că acel traseu este unul cu dificultate mare, deci este un traseu greu, şi este indicat să ai echipament adecvat. Daaar, noi nu am ştiut aceste detalii şi ne-am făcut planul: mergem prin pădure, ne plimbăm, facem poze, ajungem sus, mâncăm ceva şi coborâm cu telecabina. Ei, nu s-a întâmplat tocmai aşa.

"Cei 4 fantastici" la inceputul traseului :D

 



 Ok. Toate bune şi frumoase. În jurul orei 11, am intrat pe traseu. Am mers cam...5 minute şi ne-am oprit să mâncăm sandvişuri. #Foamea :))) (de menţionat că nu mâncasem de dimineaţă şi ne-am gândit că vom avea nevoie de energie)

"Valea Jepii Mici - Cabana Caraiman - Cabana Babele -> 4 - 4 ore si jumatate"

     Mergând noi aşa, agale, prin pădure, am observat că oamenii lasă în urmă lor mult, dar prea mult gunoi. Şi cum mergeam noi am văzut ceva amuzant, "cu dedicaţie" pentru acei "minunaţi oameni", şi anume:

"Gunoi laşi, gunoi eşti!"

       Tot pe aici prin zonă, am început să dăm de palcute şi cruci, dedicate celor care "şi-au dăruit sufletul muntelui", dacă pot spune aşa. Cea care m-a impresionat şi-mi va rămâne întipărită în minte prentu mult timp de acum, spunea aşa:
                                   "Drum bun, călătorule!
                                    Eu ma-am oprit aici,
                                         CLAUDIU
                                         26.07.2014"

      Am continuat să meregem până am ajuns la primul "hop", acesta fiind o scară de lemn, pe care am coborât, iar după asta o trecere deasupra unei văi. Prima trecere unde am folosit lanţul. Am trecut eu prima.





    După treaba aceasta am continuat să mergem prin pădure, urcând pe rădăcinile groase ale copacilor masivi, ajutându-ne de stânci şi bolovani şi am ajuns într-un loc frumos. Un loc ce semăna izbitor cu celebra scenă din "The Lion King", doar că erau mai multe plante prin preajmă:




       Şi am început să urcăm consideabil şi am dat din nou de lanţuri şi de o privelişte care îţi taie răsuflarea:




        Am rămas fără apă, dar spre norocul nostru am găsit un rău limpede şi am umplut sticla. Urcarea a devenit tot mai grea, iar cum noi nu prea le avem cu sporturile extreme (sau cu sporturile în general), am cam început să ne simţim obosiţi, iar picioarele au devenit greoaie. Ceaţa a fost cea care ne-a făcut să realizăm cât de mult urcam.

Telecabina...cea de care noi nici nu am avut sansa să ne bucurăm!

Şi-un iubit, pe-aici, prin ceaţă ❤

      Şi-am fost extrem de încântaţi şi de şocaţi, în acelaşi timp. Eram aşa de sus! Era aşa de mult până jos!!

"În spatele nostru este prăpastie, iubb!!"

        Aceasta este cărarea din spatele nostru:


     
                Iar în partea cealaltă aveam:



     Ce post spune? Peisaje de vis! Ne-am minunat şi noi, am căscat ochii, am făcut poze, iar timpul trecea...
    Şi a început o mică ploicică, dar spre norocul nostru, aveam pelerine de ploaie la noi :)



      A trecut şi ploaia şi am tot urcat şi parcă nu mai ajungeam sus, iar oboseala îşi spunea clar cuvântul deja! Începusem să ne imaginăm fiecare ce vrem să mâncăm atunci când ajungem sus. Ne gândeam cum va fi cu telecabina, căci eram aşa de obosiţi şi abia aşteptam să admirăm toată Valea Jepilor Mici stand jos, relaxându-ne picioarele.

Scuzaţi oboseala de pe faţa mea! :D Aici spuneam "Hai, încă puţin!" *si încă o urcare in spatele meu*

"Nu mai pot!"  #ObosealăTotală

        Am escaladat efectiv cu ajutorul lanţurilor la un moment dat. Lanţurile erau ruginite, umede şi reci din cauza ploii şi a ceţii, iar mâinile îmi erau atât de reci că nu mai simţeam dacă ţin pumnul strâns sau nu. Au fost momente când mă gândeam "Doamne, dacă desfac pumnul acum şi dau drumul lanţului, cad în gol!" Până atunci nu am ştiut câtă forţă am în mâini! Nu mi-a fost teamă nici măcar o clipă. Mi s-a părut extrem de interesant să îmi testez forţele în felul acesta şi nu regret nimic. Mi-a plăcut şi m-am simţit ca in filmele cu Lara Croft (Tomb Raider). Am văzut şi câteva capre negre care ţopăiau liniştite pe stâncile abrupte.
      La vreo jumătate de oră de la poza de mai sus am început să auzim un lătrat de câine. Eram pe-aproape. Am continuat urcarea / escaladarea şi, pe la 17:00 am ajuns la o baracă din lemn păzită de doi câini mari. Nu părea să fie cineva "acasă". Am continuat să mergem. Urcarea se terminase şi noi ajunsesem pe o câmpie. Eram în vârful muntelui! Şi ne-am continuat drumeţia prin nişte văi denivelate. Din păcate, ceaţa nu ne-a lăsat să vedem prea multe. Am făcut un popas pe o stâncă, unde am mâncat ultimele sandvişuri, am băut apă şi ne-am schimbat în haine uscate şi mult mai groase, deoarece în vârf era extrem de frig.

 

"Am ajuns!!!

"Ah, ce mă dor picioarele!"

Haine groase, călduroase şi zâmbete epuizate (cel puţin al meu :D)

Cum este poza asta! Zici că acolo se termină lumea! Parcă cerul lipseşte, iar ceaţa pare a fi o perdea albă ce învăluie crestele muntelui.

          Iar ultima poză cu noi, din ziua aceea, desigur, este aceasta (facută pe la 17:15) :

Înconjuraţi de stânci

   
     Căci de aici am mai mers până la 17:30 şi am ajuns la cabana Caraiman, la telecabine. Dar, spre surprinderea noastră, telecabina se închisese deja la ora 15:45. Era total vina noastră, deoarece nu căutasem programul telecabinei înainte să urcăm. Şi iată-ne pe noi în vârful muntelui, singuri, rupţi de oboseală, cu doar o oră jumătate de lumina la dispoziţie. Am sunat la salvamont, dar singurul lucru cu care ne-am ajutat a fost faptul că ne-au îndrumat către Piatră Arsă, care se afla la o ora de locul în care eram noi situaţi. Problema cea mai mare era că ne dureau îngrozitor picioarele, dar am hotărât să ne grăbim şi să profităm de lumina pe care o mai avem. La vreo jumătate de oră de mers prin văi, am întâlnit un cioban care ne-a îndrumat spre Jepii Mari. Cu siguranţă ne-ar fi apucat noaptea pe acolo şi cum văzusem o grămadă de cruci pe tot traseul anterior, am zis că nu ar fi tocmai o idee bună. Aşa că am făcut dreapta şi am mers spre Hotelul Peştera în speranţa că, poate, găsim pe cineva care să ne ia cu maşină. Am eşuat...toată lumea băuse şi nimeni nu mergea spre Sinaia. (căci am urcat pe o parte a muntelui, în Buşteni, şi am coborât pe cealaltă, în Sinaia. Super, nu?). Neavând altceva de făcut, am pornit pe şosea spre Sinaia, pe jos. Se făcuse noapte deja şi, după câteva minute bune de mers şi după ce am fost refuzaţi de mai mulţi oameni, cu motivul că maşinile erau pline sau că noi eram prea mulţi, am mai făcut o încercare, ce s-a dovedit a fi cu succes! Am întâlnit doi oameni tineri, probabil căsătoriţi, doi oameni deschişi la minte şi extrem de educaţi, cu simţul umorului la ei. Ne-au spus că am fi mers mult şi bine pe şosea, căci erau aproximativ 30 de km până la Sinaia de acolo şi că probabil am fi ajuns dimineaţa. Pe drum începusem să ne imaginăm cum ar fi fost dacă am fi mers pe jos tot drumul acela, făceam tot felul de scenarii, eram şocaţi de cât de mult ar fi trebut să mergem că să ajungem la civilizaţie! #Horror Ajunşi la Sinaia, cei doi nu au acceptat să le dăm bani, dar ne-au spus că datoria noastră este să ajutăm şi noi, la rândul nostru. Am luat trenul 2 staţii: Poiana Ţapului - Buşteni şi am mers la LIDL, deoarece fiecare îşi dorea să mănânce câte ceva. Am ajuns la cazare pe la 21:30, am făcut un dus şi ne-am adunat puţin să facem o recapitulare. Încă în stare de şoc, am ajuns la concluzia că era să o facem lată şi că am avut un noroc extraordinar. Probabil o să-i pomenim multă vreme pe cei care efectiv ne-au salvat! Mai ceva ca salvamontul...

     Duminică, pe la 9:30 m-am trezit cu o îmbrăţişare, un pupic şi un "Am supravieţuit!". Într-adevăr! Şi am dormit neîntoarsă toată noaptea. Picioarele mă dureau şi încă mă dor :D  Am făcut un duş, ne-am făcut bagajele şi pe la 10 şi un pic am făcut check-out şi am plecat către Cabana Gura Diham să luăm micul dejun.
   

Cappuccino si un somnoros sexy :)

         Şi-am mâncat nişte sarmale cu mămăliguţă, un platou cu mix de cărnuri şi arome şi la desert, pentru prima dată, Profiterol :D





    Şi cât am stat noi la masă ne-am gândit ce să mai facem şi pe unde să mai mergem înainte să plecăm acasă. Şi ne-am gândit să vizităm Lacul Bolboci, că tot eram în zonă.




    Am plecat, dar pe drumul spre lac am găsit un peisaj minunat, aşa că ne-am oprit să admirăm şi să facem poze :)



 
           Şi am ajuns şi la Bolboci, la vreo jumătate de orâ după oprirea pe serpentine.

Admiram priveliştea

    VIS!

      Şi apoi am fugit la YMI şi-am rugat-o să ne ducă şi la Peştera Ialomiţei, să vadă şi ochii noştri o peşteră frumos amenajată :D

În caz cu nu ştiaţi cine este YMI

Craniu al unui urs?